Pentru astazi am ales un film interesant si foarte controversat la vremea lui dupa cate se pare, datorita tematicii abordate: sinuciderea asistata. Si, mai ales as zice, jocului actoricesc al lui Al Pacino, care pune atata suflet in rol incat si asta poate parea de condamnat in ochii unora. Sau poate ca nu. You Don’t Know Jack (2010) este un film care zdruncina prejudecati, credinte si educatii milenare. Sa-l judeci doar dintr-o perspectiva e ca si cum ai purta ochelari de cal. Mai ales in zilele astea cand tot mai des descoperim oameni deschisi la lucruri noi, dar mai ales deschisi spre ei insisi si dispusi sa se confrunte cu ei insisi.
Daca nu putem fi de acord cu ce se prezinta in film, putem macar sa dam voie unor intrebari sa se desfasoare. Am asistat si asist inca la schimbari radicale in comportamentul unor oameni despre care mai ieri nu puteai spune ca pot fi in stare de asa ceva. Si vorbesc despre comportamentul lor pentru ca, in esenta, nu se poate vorbi despre schimbarea unui om. El este cum este alcatuit de la nastere. Vorbesc mai mult despre schimbarea perceptiei lor asupra aspectelor din ei cu care nu sunt de acord sau nu le plac si, de aici implicit, schimbarea perceptiei lor asupra lumii in care traiesc. Cand ajungi sa accepti aceste aspecte catalogate de mii de ani drept „rele” si, mai ales, le intelegi, tematica filmului de fata nu va mai parea o chestie pe care sa o respingi din primul moment si nici asa de „oribila” cum a fost catalogata de unii.
Acest film aduce in prim plan moartea si alegerea felului in care sa mori. La urma urmelor, poate ca nu ne sperie moartea in sine, pentru ca suntem constienti ca, o data si o data, tot vom da coltul. Ne sperie mai mult modul in care s-ar putea petrece acest lucru: in urma unei caderi accidentale la dus sau ca ti-a cazut in cap un ghiveci in timp ce mergeai spre serviciu, ori in urma deraierii unui tren, a unui accident de masina sau caderii unui avion, cate si mai cate feluri de a muri, toate ipotetice. Iar aceste ipoteze, miraje ale mintii, sperie cel mai tare. Dar sa ajungi in situatia in care sa stii ca vei muri cand descoperi o boala cumplita care nu-ti mai da sanse la viata, ci doar suferinta fizica si psihica, este un fel de a muri special. Nu vreau sa-l cataloghez in alt fel. Iar aici intervine alegerea. Traiesti pana la capat suferinta sau te sinucizi si mori cu demnitate?